Unitatea si diversitatea costumului popular romanesc

Oricine vizitează satul romănesc în zi de sărbătoare sau ia parte la momentele solemne ale neamului nostru, culminând cu ziua Marii Uniri a tuturor românilor, 1 Decembrie, are prilejul să cunoască la el acasă costumul popular, în toată splendoarea, bogăţia şi diversitatea sa.

În asemenea ocazii, dar mai ales la parada costumului popular, care se desfăşoară simultan la Alba Iulia şi în principalele oraşe, oamenii ţării îşi etalează cu mândrie veşmintele care i-au însoţit de-a lungul istoriei, până în zorii mileniului al treilea, reflectând o bogată experienţă de viaţă colectivă, de simţire, trăire şi sensibilitate românească.

Unicitatea costumului popular

Fiind, în întregime, produsul industriei casnice textile ocupaţiile tradiţionale ale poporului român – agricultura şi creşterea animalelor – punând la îndemâna locuitorilor materiile prime de bază necesare confecţionării lui, costumul popular se caracterizează printr-o puternică unitate stilistică, prin conservarea unor elemente arhaice, din punctul de vedere atât al croiului, al tehnicilor de cusut, ţesut şi ales în război, cât şi din punctul de vedere al compoziţiei decorative şi cromatice.

Utilizarea pe întregul spaţiu etnic românesc a aceloraşi materii prime (fibre vegetale: cânepă, in, bumbac şi fibre animale: lână, borangic), a sistemelor vechi de croială, la baza cărora se află principiul tăieturii în foi drepte, precum şi a celor mai arhaice procedee decorative tradiţionale de brodat: cusutul urzit pe fir, cusutul urzit pe creţuri şi cusutul pe dos, ca şi folosirea unui fond principal, comun, de motive ornamentale, au asigurat unitatea morfologică şi decorativă a costumului popular românesc.

Semnificația motivelor tradiționale

Continuitatea unor motive în compoziţia decorativă a costumului – a căror origine se află în preistorie, fiind legate fie de cultul fecundităţii şi al fertilităţii, fie de cultul solar – multe dintre ele având o circulaţie universală (rombul, cercul, meandrul, linia în zig-zag, triunghiul, steaua, coamele berbecului etc.), este edificatoare pentru evidenţierea unui vocabular plastic, comun spaţiului european şi extraeuropean, care a îmbrăcat forme particulare de la o civilizaţie la alta.

Străvechile motive geometrice, întâlnite pe piese vechi din colecţiile muzeelor, componente ale unui alfabet grafic, devin semne, simboluri a căror semnificaţie magică şi religioasă s-a pierdut, ele nemaifiind pentru noi decât elementele plastice ale unor compoziţii în cadrul cărora se combină în moduri infinit de variate.

Zig-zag-urile şi meandrele unei grafii ancestrale au fost cusute, cu fir de aur, argint şi mătase, de către mâinile harnice ale ţărăncii, care a deschis ochii asupra lumii în leagănul dăltuit cu semnul soarelui, a făcut primii paşi pe prispa împodobită a casei, a citit fiorul dragostei în crestăturile furcii de tors, a ţesut şiruri de pomi ai vieţii pe scoarţele de zestre, a cusut cu migală stelele cerului pe cămăşile de nuntă ale copiilor şi a pregătit cu grijă „straiele” pentru ultimul drum, al întâlnirii cu strămoşii.

De multe ori motivele geometrice se asociază, pe aceeaşi piesă, cu alte categorii de ornamente, simbolico-religioase (cruci, prescuri, pristornice), zoomorfe (coamele berbecului, cerbul), avimorfe (păsări), skeomorfe (furci, cârlige, zăluţe, ciuturi), antropomorfe (ochi sau ochi cu sprâncene), dar mai ales cu motive vegetale stilizate (flori, frunze, ramuri, fructe), asociere care nu este deloc supărătoare, dimpotrivă, creează efecte plastice cu totul noi, aspect subliniat şi de filosoful Lucian Blaga: „Sub unghiul dominanţei şi al dozajului, descoperim că, în ornamentica românească, suveranitatea geometrismului drept liniar şi a figuraţiei stilizate e mai hotărâtă decât în altă parte, iar dozajul între geometric şi motive organic-stilizate – nicăieri aşa de echilibrat. Arta populară românească excelează, aşadar, printr-o consecvenţă stilistică de mare accent”.

Decorul discret, dispus cu măsură în câmpuri ornamentale bine delimitate, subliniază liniile croielii, dar şi pe cele ale corpului uman, căruia îi conferă un caracter sculptural, de mare distincţie.

Alternarea spaţiilor decorate cu cele libere, lipsite de orice ornament, succesiunea regulată de plinuri şi goluri asigură întregii compoziţii decorative ritm şi expresivitate plastică deosebite.

Dacă principiile construcţiei semnelor, dacă legile exprimării artistice, ale repetiţiei, simetriei, alternanţei şi ritmului sunt aceleaşi, în schimb modalităţile de exprimare plastică, felul în care creatoarele populare ordonează şi combină motivele ornamentale în cadrul structurii decorative, raporturile pe care le stabilesc între termenii ornamentali ai compoziţiei diferă, conferindu-i personalitate şi individualitate fiecărei piese în parte.

Acelaşi motiv apare în diferite interpretări, primind alte sensuri şi alte valori, o altă încărcătură semantică, atât prin redarea lui în tehnici diferite, cât şi prin locul şi ponderea pe care le capătă în cadrul compoziţiei ornamentale.

Culorile preferate de pe costumul popular

Cromatica este un alt element care asigură unitatea stilistică a unui costum popular. Aceasta are o funcţie esenţial decorativă, punând în relief întreaga compoziţie ornamentală. Creatoarea populară ştie să asigure compoziţiei unitatea tonală, realizând subtile acorduri. Ea stăpâneşte legile contrastului şi ale armoniei, vădind un gust al echilibrului clasic.

Dacă, la decorarea pieselor de port tradiţionale, culorile de bază folosite au fost roşul şi negrul, la care au fost adăugate firul de aur şi de argint, cu timpul, gama cromatică s-a îmbogăţit cu alte culori, ajungându-se la compoziţii armonioase, de mare rafinament, prin dozarea accentelor cromatice. Pentru a evidenţia motivele ornament populară a recurs la tente de valori diferite -ale aceleiaşi culori: roşu închis, roşu deschis, verde ca iarba (deschis), verde domnesc (închis), albastru închis, galen alboi (foarte deschis), galben ca para (deschis), galben roşiatic, galben portocaliu, galben închis etc.

În comunitatea rurală tradiţională, culorile au subliniat pregnant diferenţierile de vârstă, de stare civilă, de ocazii, precum şi diferenţierile zonale şi etnice. Încărcate cu virtualităţi dinamice, culorile măresc emoţia estetică, amplificând expresivitatea plastică a întregii compoziţii.

Promotorii costumului popular românesc

Fără să considere unitatea structurală a portului popular un tot static şi rigid, mulţi intelectuali din a doua jumătate a secolului al XIX-lea – care au utilizat costumul ca un valoros argument în demonstrarea vechimii şi continuităţii neîntrerupte a poporului român pe întregul teritoriu pe care-l populează din cele mai vechi timpuri – au sesizat marea bogăţie şi diversitate de forme morfologice şi decorative zonale, determinate de condiţiile istorice, politice, social-economice ţinut mic – remarca, în acest sens, George Bariţiu, pe alocuri mai tot satul îşi are portul său, după care poţi prea bine distinge pe locuitori unii de alţii.

De-a lungul timpului s-au dezvoltat forme de îmbrăcăminte diferite „tipuri de costum”, legate de anumite locuri şi răspunzând unor condiţii de viaţă proprii unităţilor teritorial-administrative care au alcătuit, în Evul Mediu, aşa-numitele țări: ţara.

Loviştei, ţara Haţegului, ţara Făgăraşului, ţara Oaşului, ţara Maramureşului, ţara Zarandului, ţara Vrancei etc. Din aceste unităţi teritoriale, conturate în condiţiile economice şi ale relaţiilor sociale din epoca feudală, s-au format zonele etnografice caracterizate prin coeziune, stabilitate şi continuitate etno-culturală, prin păstrarea trăsăturilor esenţiale ale fiinţei neamului românesc.

Zonele etnografice au constituit unităţi creatoare, deţinătoare şi generatoare de spiritualitate, de valori şi tradiţii, unele cu specific local, altele comune tuturor ţinuturilor româneşti.

Fiecare tip de costum popular a cunoscut numeroase variante local-zonale, care s-au dezvoltat în contexte politice, istorice, social-economice şi culturale diferite, care poartă însemnele caracteristice timpului, locului şi grupului uman ce le-a creat, între prototip şi variantele acestuia existând o strânsă conexiune, o relaţie de interdependenţă.

Ansamblul vestimentar care constituie un tip de costum popular prezintă un caracter de sistem, orice modificare survenită asupra unui element constitutiv al acestui tip atrăgând după sine modificarea pieselor care compun variantele tipului respectiv de costum.

Costumul – se specifică în volumul Se vetir pour dire – «C’est une totalite qui est plus que la somme de ses elements. C’est un ensemble mouvant d’elements interdependants, car la modification d’un seul element modifie Ies autres elements, et dane le systeme tout entier.”

Concluzii

Variantele local-zonale ale unui tip de costum trebuie raportate la prototipul care le-a stat la bază, evidenţiindu-se, pe de-o parte, elementele comune, iar pe de altă parte, trăsăturile proprii, particulare, ce le caracterizează.

Prototipul constituie exemplarul schematic, reprezentativ şi definitoriu, care întruneşte trăsăturile determinante, esenţiale, din care s-au dezvoltat variantele zonale – acestea fiind, de fapt, doar formele derivative ale prototipului în ceea ce priveşte structura morfologică, compoziţia decorativă şi cromatică. Întotdeauna este respectată schema structurală a prototipului.

Sintaxa câmpurilor ornamentale este aceeaşi la piesele care compun variantele local-zonale ale tipului de costum respectiv, diferite fiind numai particularităţile de exprimare artistică şi opţiunile coloristice.

La această „schemă” decorativă a contribuit fiecare creator, ordonând motivele într-o viziune inedită, ţinând seama de tradiţiile estetice, de vocabularul stilistic, de repertoriul tradiţional ornamental, de tehnicile de realizare proprii zonei respective, conferind personalitate şi individualitate fiecărei variante local-zonale în parte.